Nr. 110837/01.09.2017

Către

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Potrivit legii nr.  303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,  art. 85  (2) Pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art. 84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu mai mică, judecătorul sau procurorul îşi poate păstra pensia aflată în plată. 

Potrivit legii nr. 223/2015 Art. 59. –  „(1) Cuantumul pensiilor militare de stat se indexează anual cu 100% din rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.”

Prin OUG nr. 59/2017 se modifică legea organică nr. 223/2015 şi se elimină actualizarea pensiei militare în funcţie de creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat. Art. 59. nou „Cuantumul pensiilor militare de stat se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflaţiei, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea şi comunicat de Institutul Naţional de Statistică. Dacă în urma actualizării rezultă un cuantum al pensiei mai mic, se păstrează cuantumul pensiei aflat în plată.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 20/2000 s-a constatat neconstituţionalitatea art.198 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale pe motivul că abrogarea  art. 103 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, este neconstituţională fiind discriminatorie în raport cu militarii.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, CCR a reţinut următoarele:

„2.b) Cel de-al doilea aspect pentru care în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie este criticat textul art. 198, prin care se abrogă art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată, îl constituie nesocotirea faptului că în România, ca şi în statele europene cu un anumit grad de dezvoltare, “dreptul la pensie de serviciu îl au toate forţele de apărare a ordinii publice – armata, poliţia şi serviciile speciale”. În acest sens, se arată că justificarea acordării şi menţinerii pensiei de serviciu, în cazul magistraţilor, rezidă în statutul special al acestora, care le interzice exercitarea unor activităţi producătoare de venituri, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi în gradul ridicat de risc pe care îl presupune exercitarea funcţiei de magistrat, caracteristică de altfel comună, astfel cum se arată în sesizare, pentru întregul personal al forţelor de apărare a ordinii publice, a ordinii de drept. 

    Din această argumentare rezultă ideea inegalităţii de tratament între magistraţi şi cadrele militare. Astfel, în timp ce prin abrogarea art. 103 din Legea pentru organizarea judecătorească se suprimă magistraţilor dreptul de a li se stabili, în condiţiile legii, pensie de serviciu, militarii vor continua să beneficieze de pensia de serviciu pentru activitatea depusă, prevăzută la cap. II al Decretului nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care nu este prevăzut în cuprinsul art. 198 din noua lege a pensiilor între dispoziţiile normative ce se abrogă la data intrării în vigoare a legii. 

    Decretul nr. 214/1977 este aplicabil nu numai cadrelor din armată, ci şi celor din sistemul Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei etc. 

    Examinând cel de-al doilea aspect al criticii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este întemeiată. 

    Astfel pensia de serviciu pentru magistraţi, introdusă în anul 1997 prin efectul modificării şi completării Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, la fel ca şi pensia de serviciu pentru militari, prevăzută de Decretul nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările ulterioare, au fost instituite în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură sau, după caz, în rândul cadrelor militare permanente. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor, respectiv militarilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură sau, după caz, ca militar. Caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, atât în cazul magistraţilor, cât şi în cel al militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieşirii la pensie. În plus, în ceea ce priveşte acordarea pensiei de serviciu pentru militari, se aplică un spor de 10% până la 20% pentru militarii care beneficiază în considerarea vechimii şi a activităţii meritorii de ordinul “Meritul Militar”, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare. 

    Constatând că aceste elemente care diferenţiază regimul de pensionare al militarilor şi al magistraţilor de regimul general al pensiilor asigură un tratament juridic specific celor două categorii de asiguraţi, Curtea Constituţională reţine că instituirea pensiei de serviciu pentru cadrele militare şi pentru magistraţi nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună militarii şi magistraţii. 

    Astfel, aceste statute speciale stabilite de Parlament prin legi sunt mult mai severe, mai restrictive, impunând militarilor şi magistraţilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii. Sub acest aspect art. 30 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare prevede pentru ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare; iar alin. (2) al aceluiaşi articol instituie pentru categoriile menţionate de militari interdicţia de a îndeplini alte funcţii decât cele în care sunt încadraţi, cu excepţia cumulului prevăzut de lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, precum şi interdicţia de a fi asociat unic ori de a participa direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii ori societăţi comerciale, cu excepţia numirii în consiliile de administraţie ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, din cadrul industriei de apărare sau în legătură cu aceasta. În cazul magistraţilor, Constituţia însăşi, prin art. 124 alin. (2) şi prin art. 131 alin. (2), prevede, ca o garanţie a imparţialităţii magistraţilor, că funcţia de judecător şi, respectiv, aceea de procuror “[…] este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. În acelaşi timp art. 112 din Legea nr. 92/1992, republicată, prevede că magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi comerciale sau civile, precum şi participarea la administrarea unor asemenea societăţi. 

    Un alt element comun care justifică în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic asemănător al magistraţilor şi al cadrelor militare, inclusiv în ceea ce priveşte regimul de pensionare, îl reprezintă riscul pe care îl implică exercitarea profesiilor respective, ambele având un rol esenţial în apărarea drepturilor omului, a ordinii publice, a valorilor statului de drept. În considerarea riscurilor la care se expun în exercitarea atribuţiilor lor militarii şi magistraţii, Parlamentul a stabilit pentru militari dreptul de a purta uniformă şi dreptul de a folosi, în condiţiile legii, arme, iar, în mod corespunzător, în cazul magistraţilor, art. 91 alin. 3 din Legea nr. 92/1992, republicată, prevede dreptul acestora şi al familiilor lor de a fi protejaţi în situaţiile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora este supus unor ameninţări. De asemenea, art. 129 din Constituţie prevede că “Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor”, iar în aplicarea acestor dispoziţii constituţionale art. 143 din Legea nr. 92/1992, republicată, stabileşte obligaţia Ministerului de Interne în acest sens. În sfârşit, art. 239 din Codul penal, reglementând infracţiunea de ultraj, prevede în alineatul final agravarea pedepsei în cazul în care infracţiunea este “[…] săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm, ori alt militar”. 

    Curtea Constituţională constată, pe de altă parte, că reglementarea în vigoare a pensiei de serviciu pentru militari, ca şi cea a pensiei de serviciu pentru magistraţi, cu diferenţele pe care această pensie le prezintă faţă de pensia comună de asigurări sociale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Această constatare se bazează pe specificul comun al activităţii militarilor şi magistraţilor, care, astfel cum a rezultat din analiza anterioară a dispoziţiilor constituţionale şi legale aplicabile, impune celor două categorii profesionale obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri. 

    În această ordine de idei Curtea Constituţională, dând curs dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, referitoare la raportul dintre reglementările interne şi cele internaţionale, constată că principiul egalităţii în drepturi îşi găseşte expresia în numeroase acte internaţionale la care România este parte, printre care unul dintre cele mai recente este Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999. Astfel această cartă, care prin art. 12 al părţii a II-a reglementează între altele “Dreptul la securitate socială”, prevede, de asemenea, la art. E al părţii a V-a, denumit “Nediscriminarea”, că “Respectarea drepturilor recunoscute în prezenta cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, sănătate, apartenenţă la o minoritate naţională, naştere sau orice altă situaţie”. În vederea interpretării acestui text anexa (intitulată “Câmpul de aplicare a Cartei sociale europene revizuite în privinţa persoanelor protejate”), care face parte integrantă din cartă, dispune cu aceeaşi forţă juridică în sensul că “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”. 

    De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, referitoare la aplicarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, a stabilit constant, în deplin acord cu jurisprudenţa în materie, şi ea constantă, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993; Decizia nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994; Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997. 

    În acelaşi timp Curtea Constituţională constată că, faţă de asemănările subliniate anterior între situaţia cadrelor militare şi cea a magistraţilor, avându-se în vedere şi caracteristicile comune ale statutelor aplicabile acestor categorii profesionale, care au determinat în mod obiectiv reglementarea prin lege, în mod aproape identic, a pensiei de serviciu, nu se poate identifica o raţiune suficientă care să justifice aplicarea unui tratament diferit magistraţilor faţă de cadrele militare permanente, astfel cum s-a procedat prin art. 198 din noua lege a pensiilor, care abrogă reglementarea privind pensia de serviciu a magistraţilor. Aşa fiind, se impune concluzia că este nejustificată abrogarea prin art. 198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale a dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată. 

    Într-adevăr, diferenţa de regim juridic ce se creează între pensia magistraţilor şi pensia militarilor constituie, în condiţiile înfăţişate prin considerentele anterioare, o încălcare de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, ceea ce, în absenţa unei determinări obiective, este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în înţelesul conferit acestui text constituţional prin dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Între acestea figurează şi prevederile referitoare la nediscriminare ale art. E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite, al căror cuprins, conturat prin dispoziţiile corespunzătoare ale anexei, cuprinde şi dispoziţia conform căreia “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”. Din aceste dispoziţii, care sunt obligatorii pentru statul român, făcând parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţie, ca urmare a ratificării Cartei rezultă că este discriminatorie diferenţa de tratament juridic ce nu se întemeiază pe un motiv obiectiv şi rezonabil. 

    În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa îndelungată a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin hotărârea pronunţată în cazul “Marks contra Belgiei”, 1979). 

    De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit că “un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”. De asemenea, prin Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituţională a reţinut că “principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”. 

    Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin care se abrogă art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată, Curtea Constituţională observă totodată că această abrogare a reglementării legale referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară exigenţelor actuale pe care importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept. 

    Astfel, “Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august – 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres prin art. 11 că “durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”. 

    În mod asemănător, “Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor”, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, subliniind importanţa independenţei judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei dreptului în statele democratice şi în considerarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a “Principiilor fundamentale [ale Organizaţiei Naţiunilor Unite] privind independenţa magistraturii”, anterior menţionate, a stabilit, printre alte importante măsuri pe care statele membre urmează să le adopte, şi pe aceea “de a veghea ca statutul şi remuneraţia judecătorilor să fie pe măsura demnităţii profesiei lor şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă”. 

    De asemenea, art. 6.4 din “Carta europeană privind statutul judecătorilor”, adoptată în anul 1998, prevede că “În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională”. 

    Din examinarea documentelor internaţionale menţionate, Curtea Constituţională reţine preocuparea organismelor care le-au adoptat de a se promova independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, ţinând seama că judecătorii se pronunţă asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, îndatoririlor şi bunurilor cetăţenilor. În acest context, o importanţă deosebită o au măsurile preconizate pentru asigurarea unui statut, a unei remuneraţii şi a pensiei adecvate pentru magistraţi, precum şi a garantării prin lege a acestora. De asemenea, Curtea Constituţională constată că în toate aceste documente principiile şi măsurile stabilite cu privire la statutul şi drepturile magistraţilor sunt puse în relaţie directă cu prevederile art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi judecată de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege. 

    În aceste condiţii, Curtea Constituţională constată că, deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie. 

    Totodată, Curtea Constituţională reţine că raţiunile pe care se întemeiază prevederile din actele internaţionale avute în vedere în considerentele anterioare ale acestei decizii se află în convergenţă cu dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Constituţie, conform cărora “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Într-adevăr, aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Aşa fiind, abrogarea art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată, contravine şi principiului stabilit prin art. 123 alin. (2) din Constituţie. 

    În sfârşit, Curtea Constituţională constată că argumentele care conduc la admiterea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie se regăsesc şi în poziţia Guvernului care, în calitatea sa de iniţiator al proiectului noii legi a pensiilor, nu a realizat nici o deosebire de tratament juridic între pensia de serviciu a magistraţilor şi aceea a cadrelor militare, menţinând ambele categorii. De asemenea, Guvernul, prin reprezentantul său, ministrul muncii şi protecţiei sociale, în cadrul dezbaterilor parlamentare asupra proiectului legii, a combătut propunerea făcută de unii parlamentari de a se abroga dispoziţiile legale care reglementează pensia de serviciu pentru magistraţi, atât prin argumente de drept comparat, cât şi prin invocarea asemănărilor cu pensia de serviciu a militarilor, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei Senatului din 30 octombrie 1999. De altfel, Senatul a adoptat art. 198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale în redactarea cuprinsă în proiectul înaintat de Guvern, aşadar fără abrogarea art. 103 din Legea nr. 92/1992, republicată, ceea ce a determinat consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 76 din Constituţie, referitoare la desfăşurarea procedurii de mediere între cele două Camere ale Parlamentului. 

    De asemenea, în punctul de vedere comunicat Curţii Constituţionale cu ocazia soluţionării de către aceasta a sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul a considerat că sesizarea este întemeiată, concluzionând în sensul că “prevederile art. 198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care privesc abrogarea art. 103 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale […]”.
Faţă de cele mai sus precizate, vă solicităm să ne comunicaţi dacă există discriminare a beneficiarilor legii pensiilor militare nr. 223/2015 în raport cu beneficiarii legii nr. 303/2004, discriminare creată prin OUG nr. 59/2017 art. VII. pct. 2.

Cu deosebită consideraţie,

Preşedinte

Vasile Lincu

Comentarii

comentarii